De ce simbioza cu inteligența artificială poate fi inevitabilă și de ce contează cine ține volanul
Centrul Regional Sud-Est pentru Orientarea în Cariera de Cercetător AD. AUGUSTA, dezvoltat de Universitatea Ovidius din Constanța în cadrul proiectului „Înființarea și dezvoltarea Centrului Regional Sud-Est pentru Orientarea în Cariera de Cercetător – AD. AUGUSTA”, finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), Componenta 9 – „Suport pentru sectorul privat, cercetare, dezvoltare și inovare”, Investiția I10 – Înființarea și susținerea unei rețele naționale de opt centre regionale de orientare în cariera de cercetător, parte a ERA Talent Platform, a organizat o nouă sesiune interactivă dedicată dezvoltării competențelor necesare carierei în cercetare. Evenimentul s-a desfășurat online, în data de 24 iunie 2026, și s-a adresat studenților, doctoranzilor, cercetătorilor și cadrelor didactice din Regiunea de Dezvoltare Sud-Est.
Sesiunea a fost susținută de lect. dr. arh. Adrian Vidrașcu, expert în cadrul proiectului ad Augusta, titular al cursului Sisteme de Cercetare și Gestiunea Cunoștințelor din cadrul Școlilor Doctorale ale Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, coordonator al platformei opera-phd.org. Cu o experiență relevantă în cercetarea interdisciplinară și în colaborări academice internaționale desfășurate în Franța și Italia, acesta a propus participanților o reflecție asupra rolului inteligenței artificiale în transformarea practicilor contemporane de cercetare.
Prezentarea, intitulată „Inteligența artificială în cercetare, dincolo de instrument: Simbioza emergentă”, a explorat implicațiile epistemologice și metodologice ale integrării inteligenței artificiale în activitatea științifică. Pornind de la ideea unei relații de simbioză emergentă între cercetător și sistemele inteligente, expunerea a argumentat trecerea de la utilizarea IA ca simplu instrument de sprijin la conceptualizarea acesteia ca partener cognitiv în organizarea cunoașterii, formularea ipotezelor și dezvoltarea demersului de cercetare.
Principalele idei și perspective dezvoltate în cadrul sesiunii de către lect. dr. arh. Adrian Vidrașcu
Există o boală pe care nu o veți găsi în niciun manual medical: răul de mașină care apare atunci când nu ești tu la volan. Șoferii nu o au niciodată. Pasagerii o știu bine. Am botezat-o, în glumă, passenger seat sick syndrome (PSSS) și cred că este una dintre cele mai potrivite metafore pentru relația pe care o putem avea, în acest moment, cu inteligența artificială.
Dacă cedezi controlul mașinii, virajele devin bruște, accelerațiile imprevizibile, controlul se pierde. Dacă rămâi pilot, dacă tu hotărăști cum formulezi întrebarea, evaluezi răspunsul, decizi direcția, drumul devine nu doar mai lin, cu un parcurs inteligibil, ci incomparabil mai interesant. Despre aceste lucruri și despre viziunea asupra simbiozei emergente dintre om și inteligența artificială am vorbit la întâlnirea din 24 iunie, organizată online în cadrul proiectului Ad Augusta.
Criza oxigenului și mitocondria
Scott Phoenix, unul dintre pionierii inteligenței artificiale, a prezentat recent o întrebare provocatoare: De ce ar trebui să fuzionăm cu inteligența artificială? Răspunsul lui a pornit de acum mai bine de două miliarde de ani. Anumite microorganisme au inventat fotosinteza, oxigenul s-a acumulat în atmosferă și amenința să distrugă orice viață care nu știa să-l folosească. Dar alte celule mici au învățat tocmai asta: să transforme oxigenul în energie. La un moment dat, una a fost înghițită de o celulă mare, fără să fie digerată. Au fuzionat. Celula mică a oferit energie; cea mare, protecție și resurse. Din această simbioză s-a născut mitocondria care susține astăzi aproape fiecare celulă din corpul nostru.
Phoenix spune că inteligența artificială este noua criză a oxigenului. Că avem din nou două opțiuni: conflict sau simbioză. Și că, dacă alegem simbioza, trebuie să știm cine și ce oferă.
Filozofii Andy Clark și David Chalmers arătau încă din 1998 că mintea nu se oprește la limitele craniului, ea se extinde în unelte, în mediu, în relații. Când ați memorat ultima oară un număr de telefon? Când ați planificat singuri drumul spre un loc nou, fără GPS? Fuziunea a început deja. Inteligența artificială este cel mai puternic pas de până acum pe acest drum.
Cinci trepte spre complexitate
Concret, cum arată această simbioză? Modelul pe care l-am propus la conferință pornește de la o axă simplă: complexitatea interacțiunii cu inteligența artificială.
La nivelul de bază stă modelul, un model lingvistic (Large Language Model, LLM) cu care interacționăm prin conversație directă. Urmează contextul: nu mai vorbești cu un model independent, ci cu unul alimentat cu documentele, cu studiile tale și cu istoria proiectului tău. Mai sus pe scara complexității, regăsim harness-ul, mediul de orchestrare în care modelul se conectează cu alte instrumente: calendar, email, baze de date, Internet etc.. Apoi skills-urile, abilitățile, colecții de instrucțiuni specializate care filtrează și ghidează comportamentul sistemului. La vârful scării, agenții reprezintă entități autonome care pot lucra în echipe, se pot coordona între ei și pot produce și verifica rezultate fără ca tu să supervizezi fiecare pas.
Fiecare treaptă adaugă putere. Dar adaugă și responsabilitate. Gradarea propusă nu este doar o ierarhie de complexitate a sistemelor, ci și o hartă a deciziei: știi unde ești pe ea?
Superstratul în cercetare
Privind imaginea de ansamblu (Figura 3), cele cinci trepte amintite se dezvoltă deasupra unui teren operațional bine organizat: cele trei faze importante ale oricărei cercetări, cuprinzând achiziția de informații, construcția sistemelor de idei și documente și, în final, creația. Inteligența artificială nu ne înlocuiește pe acest teritoriu, ci amplifică procesele, de la primul document căutat până la ultima lectură critică a unui text gata de publicat.
Acesta este SuperStratum 2.0: nu un strat al unor instrumente așezate peste cel al sistemelor de organizare a cercetării, ci o componentă activă, stratificată, care crește în complexitate odată cu nevoile cercetătorului.
Aristotel și limita lucrurilor
Rămâne în scenă un avertisment vechi. Aristotel scria, în secolul al IV-lea î.Hr., că toate lucrurile au limitele lor, asemeni plantelor, animalelor, dar și instrumentelor. Creșterea necontrolată destabilizează sistemul care a generat-o. Scott Phoenix vorbește despre partea care uită că e parte dintr-un întreg ca despre o celulă canceroasă care, crescând fără limite, omoară organismul gazdă și, cu el, pe ea însăși.
Inteligența artificială poate deveni celula care uită. Sau poate deveni mitocondria care ne oferă energie, în schimbul atenției și orchestrării noastre.
Depinde, în fiecare moment, de cine conduce.
Adrian Vidrașcu, lector dr. arhitect, expert în cadrul proiectului Ad Augusta
Sursă foto copertă: Unsplash
Citește și:
