Se împlinesc zece ani de la atentatele teroriste care au zguduit Parisul, pe 13 noiembrie 2015. Printre supraviețuitori se numără și o româncă, Cezara Popescu, originară din Constanța, care a fost rănită grav după ce s-a aflat față în față cu doi teroriști înarmați.
Astăzi, Cezara a rememorat clipă cu clipă ce a trăit în acea noapte. Ne-a povestit că, în seara atacului, era în mașină. Pleca împreună cu sora ei și două prietene spre un restaurant. „Am auzit niște pocnituri și am crezut că sunt artificii. La prima intersecție, am văzut doi bărbați cu arme. Erau teroriști. Unul era față în față cu mine. Simțeam că vor trage. Au întors armele spre noi și au tras în mașină. Am auzit un sunet infernal, ca un ecou de metal închis între pereți. O bubuitură infernală apoi am simțit ceva fierbinte în cap.”
Mașina în care se aflau a fost lovită de șase gloanțe de Kalașnikov.
Rănită și în stare de șoc, femeia a fost dusă la spital. „Am ajuns prima victimă la spitalul unei baze NATO. În ziua aceea, medicii din Paris era în grevă, dar în câteva minute s-au mobilizat exemplar. După zece minute, au început să vină ambulanțele — orașul era complet blocat, în alertă de grad zero. Au venit medici de acasă, inclusiv psihologi și specialiști în psihiatrie. Am aflat mai târziu că la 21:30 se dăduse ordin să se tragă în mai multe puncte din Paris, mai ales în intersecții. Eu aveam glonț în vârful capului. Se oprise la câțiva milimetri de creier. Era foarte fierbinte, simțeam cum mă arde, dar mă bucuram că simt, că asta însemna că trăiesc. Eram plină de sânge, curge continuu. Fetele din mașină au crezut că am murit. Medicii m-au întrebat dacă vreau anestezie ca să mi-l scoată, am zis că nu.”, își amintește Cezara.
Amintirile din spital sunt de neșters
„Câtă durere am văzut acolo… Intrau în sală și ieșeau acoperiți, morți, adică. A fost cumplit. Pereții erau plini de lumini pe care le puseseră medicii ca să citească radiografiile, se vedeau gloanțele cum luceau pe radiografii. Lângă mine era un bărbat cu o gaură în mână, o fată ciuruită în trei locuri. Îți dădeai seama când mureau oamenii, după cum urlau de durere. Medicii au spus că am vorbit în patru limbi, dar eu nu-mi amintesc. Mi-au făcut transfuzii de sânge, mi-au scos resturile de glonț pe viu și mi-au pus șase capse.”
„Ne era teamă că teroriștii vor veni din nou, să termine ce au început.”
Românca spune că a fost impresionată de calmul și solidaritatea de atunci: „Nimeni nu țipa, nimeni nu întreba de rude. Ne-au așezat în paturile de spital cu fața spre ușă, Venea psihologul să stea cu tine, te ținea de mână. Ne-au luat telefoanele ca să nu vedem ce se întâmplă afară. Ne-au spus doar că armata e în stradă, că Parisul este închis și că teroriștii au fost prinși.”
După câteva zile, Cezara s-a întors în România, iar două luni mai târziu a revenit în Franța pentru o nouă intervenție: „Am revenit după două luni, ca să scoată restul de glonț rămas. Mi-am dat seama că în situații de viață trebuie să mergi mai departe. A doua zi după ce am ajuns acasă am revenit la muncă. Primul Revelion a fost cumplit — când am auzit artificiile, mi-a trecut un fior rece.”
Atmosfera din Paris a rămas mult timp tensionată: „Mall-urile au fost închise câteva zile. Oamenii stăteau la terase cu spatele lipit de perete, ca să vadă ce e în fața lor. Era o tăcere apăsătoare, un oraș paralizat de frică.”
Cezara spune că experiența i-a schimbat complet perspectiva asupra vieții:
„Mi-a dat Dumnezeu o a doua șansă. Nu m-a lăsat degeaba pe pământul ăsta. Am mai mult curaj acum, trag pentru toți — pentru familie, pentru cei de care am grijă prin natura job-ului. N-am plâns nicio secundă, nici atunci, nici acum. Am luat partea plină — se putea întâmpla mai rău cu câțiva milimetri. Orice mamă se gândește la copiii ei. Eu am trei.”
Astăzi, la zece ani de la acele momente, Cezara Popescu spune că trăiește cu recunoștință, dar și cu amintiri care nu se vor șterge niciodată:
„Nu poți uita privirea unui om care vrea să te omoare. Mă bucur că trăiesc, dar rana aceea nu se va vindeca complet niciodată.”
