Negruțu este vedeta cartierului Nicolina
La Poșta Română, fiecare zi este o oportunitate de a oferi nu doar servicii, ci și povești de neuitat despre devotament și prietenie. De opt ani, în fiecare zi lucrătoare, poștașul Costel Iftimie, din Iași, și prietenul său blănos, Negruțu, străbat străzile și aleile cartierului Nicolina, distribuind locuitorilor din zonă corespondența și drepturile bănești. Între ei s-a creat o relație trainică, de prietenie între om și câine, comparabilă cu multe povestiri asemănătoare ce au fost transpuse pe marele ecran.
Povestea lui Hachiko, câinele devotat din rasa Akita Inu, care a rămas până la finalul vieții alături de stăpânul său, Hidesaburo Ueno, un profesor de la catedra de Agricultură a Universităţii din Tokyo, a impresionat milioane de oameni. Zilnic, Hachiko îl însoțea pe profesor la gara Shibuya, când acesta pleca la facultate şi nu se mişca din loc până când prietenul său nu se întorcea.
Poșta Română are și ea un exemplu asemănător, ce vorbește despre legătura pe viață care se poate construi între om și animal: Costel Iftimie, curier poștal la OPD Iași, și câinele său, Negruțu, Hachiko al Poștei Române.
Constantin, căruia prietenii îi spun Costel, este curier poștal la Oficiul Poștal de Distribuire (OPD) Iași. La cei 58 de ani ai săi, aproape jumătate și i-a petrecut ca poștaș, în slujba comunității. De opt ani de zile, pe traseul de mai bine de 20 de kilometri pe care îl are de străbătut prin cartierul Nicolina, Costel este însoțit de Negruțu. Cine este Negruțu?
„Este un câine ai căror stăpâni stau lângă blocul meu. El are o cușcă în exteriorul casei, așa că poate pleca și se poate întoarce când are chef. Teoretic este câinele lor, însă toată lumea din cartier îl știe drept «câinele poștașului». Pot spune că suntem vedetele cartierului. Cum mă vede, cum începe să se gudure pe lângă mine de bucurie, se trântește pe jos ca să-l mângâi, îmi dă târcoale. Nu există să plec pe traseu și el să nu vină cu mine, prin scările blocurilor, pe la case, peste tot, indiferent de vreme. În fiecare zi când plec în cursă, Negruțu vine cu mine”, dezvăluie Costel.
În timp, Negruțu a învățat tot sectorul pe care-l deservește prietenul său poștaș. Cel mai important obiectiv de pe traseul celor doi, din punctul de vedere al animalului, este o măcelărie.
„Când ajungem în dreptul ei îmi arată spre ea cu capul, asta și pentru că l-am obișnuit să-i iau câte doi crenvurști. Mănâncă, îi dau sa bea ceva apă și apoi o luăm din nou la pas. Lumea glumește cu mine, îmi zice că eu țin post, dar câinelui îi dau crenvurști”, spune Costel.
Relația dintre cei doi este așa de bine cimentată, încât nici în weekend poștașul nu uită de „colegul” său.
„Sâmbăta și duminica vine la mine la bloc și îi dau să mănânce, să bea, îl mângâi, ne jucăm. Cred că are sufletul cuiva din familia mea, poate al tatălui meu, altfel nu-mi explic modul în care s-a atașat de mine. De exemplu, acum trei ani, când a murit mama, mergeam zilnic la mormânt, îi aprindeam o candelă, îi duceam flori. De multe ori mă podidea plânsul. Într-o zi, Negruțu s-a așezat cu capul în brațele mele și am observat că a început să-i curgă și lui lacrimile. M-a emoționat așa de tare…”, ne povestește colegul nostru din Iași.
Relația dintre Costel și Negruțu este un exemplu viu al legăturii incredibile dintre om și animal, o prietenie care depășește cu mult granițele unui simplu parteneriat de lucru. Ei sunt unii dintre cei care ne reamintesc că, în fiecare zi, pot exista momente de autenticitate și compasiune în mijlocul cotidianului.
